Rugaciunea unui dac, de Mihai Eminescu (niste idei)

Tin sa le amintesc, pe aceasta cale, sugatorilor de pula ateisti ca in ultimii 150 de ani s-a intamplat ceva mult mai important decat Darwin… pentru Romania si pentru literatura universala s-a intamplat… Eminescu!

Chiar daca “nu ne place literatura”, pur si simplu nu putem trece cu vederea pe Eminescu. Si nici nu il putem pune laolalta cu scriitori de duzina… ca restul. Pur si simplu Eminescu nu are nimic in comun cu Dan capitan de plai, Zdreanta cel cu ochii de faianta, Lacustra lui Bacovia, Plugarii lu Goga, Balada unui greier mic sau Moartea caprioarei.

Nu se poate ignora faptul evident ca, fara cateva memorabile exceptii (si acestea frecvent din zona folclorica – gen Miorita), literatura romaneasca este o parodie. De ce nu au reusit romanii sa creeze un Hamlet roman sau o Anna Karenina autohtona? Probabil pentru ca au fost prea preocupati de Mihai Viteazu si Vlad Tepes… i-a fascinat lupta cu turcii, incat nu au mai avut timp sa coboare si in profunzimea fiintei umane, sa ii descopere sensurile cele mai adanci dar semnificative si sa le portretizeze in versuri.Fara indoiala ca nu de talent, imaginatie sau de poeticitatea limbii duce lipsa literatura romana, ci problema este superficialitatea. Scriitorii romani si-au inchipuit intrarea in vesnicie prin lupta taranului roman pentru pamant, vitejii voievozi care n-au dat tara turcilor, codru-i frate cu romanu si alte “chestii” din acestea… evident ca romanul s-a nascut poet, dar nu s-a nascut filosof!

Nu este acesta cazul si cu Eminescu! Eminescu pare a fi cumulat toata profunzimea lipsa a celorlalti si a sintetizat-o in opera sa si in viata sa. Asa se explica inclinatiile pesimiste si nihiliste. Desigur, si educatia a avut o influenta importanta. Dar nicidecum, cum se sustine traditional, ca dramele sale sentimentale l-au influentat… ci profunzimea filosofiei sale de viata a determinat atat dramele, cat si caracterul operei sale.

Este pur si simplu penibil sa spunem despre geniul lui Eminescu ca a scris poezia cutare si cutare ca urmare a dramelor din viata sa sentimentala. Practic l-am pune pe acelasi piedestal cu Madalina Manole (Dumnezeu s-o odihneasca in pace)! Nu poti sa spui despre Luceafarul poeziei ca a fost afectat de o drama in viata sentimentala. Pur si simplu nu functioneaza asa geniile… si nu e de mirare ca criticii de duzina au inteles foarte putin din opera lui Eminescu. Un geniu pur si simplu transcende conditia sa… el nu este influentat de cum bate vantul. Ar fi culmea sa zici de Eminescu ca viziunile sale aproape comuniste s-ar datora coruptiei clasei politice de la momentul respectiv, reprezentata de liberali si conservatori. Pur si simplu asa functioneaza omul simplu, de la tara, care nu mai vrea pe Iliescu si vrea pe Basescu.

Un geniu ca Eminescu, care intelege ce este politica, ideologia si doctrina, care este starea respectiva a societatii si a culturii romanesti, care poate sa faca judecati de valoare si predictii… are o convingere politica, nu doar o parere, cum au oamenii obisnuiti.

Asa si in viata sentimentala… (Recunosc ca a trebuit chiar eu sa traiesc diverse experiente, astfel incat sa ajung la o intelegere aprofundata), un geniu pur si simplu nu poate fi afectat de capriciile unei femei. Altfel n-ar mai fi geniu! Un geniu transcende imperfectiunile firii umane, atat proprii, cat si ale altor oameni… un geniu intelege ce se intampla si de ce, si, intelegand, nu poate fi afectat de fenomene “imprevizibile”.

Tocmai te-ai astepta de la un geniu sa traiasca o viata complet deosebita de cea a contemporanilor si chiar prietenilor sai. Pentru ca omul simplu este luat cu valul de efemeritatea momentului, pe cand geniul este ancorat in profunda intelegere a starii lucrurilor. Prin urmare, geniul, in intelegerea sa inaccesibila celorlalti, va lua decizii si va adopta atitudini in frecventa contradictiei cu ale celorlalti, care nu dispun de aceeasi intelegere ca el. Ne-am astepta astfel sa vedem manifestari foarte diverse, de la excentricitate, pana la dragoste platonica si chiar nihilism. Si tocmai asta vedem la Eminescu si nici nu ar fi trebuit sa ne mire!

Desigur, nu imi propun a ma intoarce la dragostea din liceu – comentariile literare, ci doar sa schitez cateva idei care ne-ar ajuta mult mai bine sa intelegem opera lui Eminescu. Adica sa intelegem noi si sa experimentam genialitatea… sa vedem ce e asa rasarit la Eminescu si nu e la Labis, spre exemplu. Asa… papagaliceste, toti putem spune ca ne place cutare si cutare, dar cine, oare, intelege ceva care este mai presus de simpla placere… ci este vorba de genialitate?

Imposibilitatea de a iesi din sfera cliseelor se vede penibil de clar la asa zisii comentatori. In goana dupa senzational literar, acestia se sfadesc sa il cuprinda pe Eminescu in curente literare si miscari… Astfel, Eminescu este considerat un clasic. Dar problema cu categorisirea asta este… ca presupune ca chiar exista ere in literatura romaneasca… ca, dupa clasic ar urma cumva modern, apoi contemporan (topind etapele intermediare, asa cum romanii frecvent o fac). Dar de unde si pana unde? La pasoptisti vedem latinitate, legenda istorica, nationalism, la clasici natura (Alecsandri), romantism (Eminescu), comedie (Caragiale), povesti (Creanga), apoi, in, asa zisa epoca de aur interbelica, ce gasim? Lupta pentru eliberare si emancipare nationala (Liviu Rebreanu), istoria eroica (Sadoveanu), taranul roman (Marin Preda)… parca prefigurand era comunista!

Unde e evolutia? Unde sunt temele filosofice fundamentale? Unde e locul omului in lume? Unde e metafizica? Unde e existentialismul crestin? Unde e raportarea omului la Dumnezeu si creatie? Unde este scopul vietii? Unde este moralitatea universala? Unde e rationalismul? Unde sunt politica, logica? Unde este cunoasterea stiintifica si mistica? La tiganci… desigur. Daca intrebam unde e socialismul stiintific, unde e materialismul dialectic… nu era dificil de raspuns!

Literatura romaneasca a ramas timp de secole incremenita intr-un trecut glorios si prezent decazut, in care doar taranimea mai spera sa reinvie trecutul… Cu exceptiile notabile ale lui Eliade (desi mai mult in stiinta), Blaga (pacat, insa, ca nu l-a inteles nimeni) si poate Cioran (pacat ca nu l-a placut nimeni)… pur si simplu nu se poate vedea nicaieri in literatura romana o preocupare filosofica, cu adevarat spirituala.

Romanii au scris doar poezii sa agite taranii la rascoala si sa-si planga catania-n codru. Ei nu au descoperit profunzimile sufletului uman… nu au explorat practic ceea ce este cel mai important!
Astfel ne spun “criticii” ca Eminescu este un romantic… doar de dragul de a-l incadra intr-un curent european, cand de fapt opera sa este mult prea ampla, sau un nationalist… cand este net faptul ca viziunea sa politica, prin prisma socialista, inclina spre internationalism si pacifism.

Si ca tot eram la poezia asta interesanta, Rugaciunea unui dac… fireste ca se gasesc “comentatorii”… celebrii critici literari de altadata, care sa inoculeze poemul in sfera ortodoxiei. Desigur… Eminescu era un crestin ortodox, dreptmaritor si preacuvios! Nicidecum sa aiba el preocupari budiste, vedice… sau alte paganisme dintr-acestea! Sigur Eminescu isi facea cruce cu degetele impreunate ca la catehismul ortodox.

O intelegere foarte paguboasa care nu are cum decat sa ne indeparteze de intelegerea sensurilor profunde ale poeziei!
De fapt, dupa cum spuneam, ditai literatura romana nu a fost capabila sa dea un Hamlet sau o Anna Karenina, dar a fost capabila sa dea un Luceafar! Si cu el ar trebui sa ne mandrim… pe buna dreptate!

O oarece comentare interesanta, sub aspectul ca este o rugaciune (dupa cum si indica titlul), am reusit sa gasesc. Dar mi se rupe inima de mila cand vad ca de la premise false se ajunge la concluzii monstruoase.
Incepe nenea: “Este evident ca atunci când a scris Rugaciunea unui dac Eminescu era într-o faza de profunda deceptie. Era mistuit de o durere pe care doar o mentioneaa dar despre care nu da amanunte”.

Ar fi destul de nefericit sa nu avem nicio idee despre cauza scrierii poeziei. Mai ales ca in poezie pare ca e vorba de un om care vrea sa moara… si e cam sinistru sa nu stim motivul. Chiar mai enigmatic este ca autorul insusi nu a binevoit sa il declare! Stim despre sinucigasi ca au o oarece inclinatie justificativa… lasa bilete cu explicatii, dar nici urma de asa ceva la Eminescu! Apropos, tin sa ii atrag autorului atentia ca Eminescu chiar nu vorbeste despre nicio durere! Nu zice nicaieri in poezie ca il doare ceva sau ca sufera… nici macar ca ar fi nemultumit de ceva. Dimpotriva, chiar arata oarecum gratitudine (Si inima-mi împlut-au cu farmecele milei).

De unde ideea asta nefireasca ca Eminescu ar fi fost indurerat? Desigur, din ingustimea gandirii ortodoxe: daca un om vrea sa moara, cu siguranta ca a suferit o deceptie! Desigur… experienta ar confirma aceasta ipoteza… dar experienta se aplica la oameni obisnuiti, nu la geniul lui Eminescu!

Ci Eminescu a realizat o perceptie corecta asupra conditiei umane. Putem spune ca Eminescu este iluminat. Eminescu realizeaza ca viata este suferinta. Eminescu a realizat ca este cel mai prost lucru pe care il poate face un om – sa se identifice cu corpul sau (respectiv cu conditia sa in lume). Cred ca nici sa se sinucida nu ar fi mai prost. Numai detasarea de corpul grosier si mintea subtila pot oferi trairea adevarata a sinelui! Si nici nu are vreo logica sa faci altfel, pt ca, daca te asarnezi sa te identifici cu corpul grosier si mintea subtila, atunci te faci singur sclavul suferintei – imbatranire, boala, moarte sunt pachetul standard… extraoptiunile sunt oferta speciala din partea colegilor de specie. Cel mai probabil, Eminescu tocmai luase act de acestea din urma.

Dar fereasca Sfantul sa zica cineva ca suferintele din lume l-au detrminat sa adopte pozitia pesimista… ci realizarea sa ca suferinta este o caracteristica definitorie a vietii, nu una accidentala. Deci poezia este strict budista sub aspectul filosofic, nu teologic!

Nu vreau sa comentez versurile, deoarece sunt foarte frumoase si fara sa imi dau eu cu parerea despre frumusetea lor, ci doar vreau sa denunt “crestinarea” ideilor poetului. Nu poate fi vorba de niciun blestem… ci cel mult doar ca procedeu stilistic.

Este demn de remarcat ca Rugaciunea unui dac a fost publicata in 1879, iar Luceafarul in 1883. Putem astfel specula ca tema rugaciunii este incorporata in poemul Luceafarul.
Nu intamplator adresarea Parinte este prezenta si in Luceafarul, precum si aceeasi cosmologie… care avea sa fie teoretizata abia un secol mai tarziu!
“cai de mii de ani treceau În tot atâtea clipe” – viteza luminii
“Parea un fulger nentrerupt Ratacitor prin ele” – caracterul de unda al lumina
“Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine” – originea materiei din lumina
“Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearca în zadar Din goluri a se naste” (compara cu “Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna”, din Rugaciunea unui dac) – pur si simplu o intoarcere in timp pana la limita momentului creatiei. Se pare ca Eminescu era de parere ca a vorbi cu Dumnezeu necesita un efort atat de mare din partea interlocutorului!
Compara cu “Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sâmburul luminii de viatã dãtãtor”, din Rugaciunea unui dac. In Luceafarul “Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine”

Apoi, imediat, in Luceafarul este prezentata conditia umana:
“Dar piara oamenii cu totii, S-ar naste iarasi oameni”
“Când valuri afla un mormânt, Rasar din urma valuri” – aceasta este reformularea monumentalei metafore “sufletul unui om este ca un val in oceanul constiintei”
“Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste” – se poate ceva mai clar decat atat, ca viata este suferinta (precum am ilustrat mai sus)?

De altfel chiar Luceafarul insusi cere cel mai hindus lucru cu putinta: sa se intrupeze, el, din lumea eterna, sa ia un trup material si sa traiasca o experienta in lumea trecatoare, sa fie un Avatar!

Astfel devine fara de nicio mirare ca rugaciunea lui Eminescu este “Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos”!
Avand in vedere aceste idei exprimate paralel in Luceafarul, devin evidente gandurile lui Eminescu implicate in elaborarea poeziei Rugaciunea unui dac.