Adi's Blog

Cel mai genial blog

Reincarnare?

Posted by Adi pe Martie 14, 2010

Natura spiritului meu inchizitor nu imi da pace cand este vorba despre lucruri importante. In materie de religie, am devenit profund nemultumit de specificatiile crestinimului in ceea ce priveste „Viata de apoi”. De ce?
Esenta religiei, autoritatea lui Dumnezeu si relatia oamenilor cu El, nu imi pune nicio problema stiintifica – cu atat mai putin in privinta creatiei si a raporturilor lui Dumnezeu cu lumea. Imi pare clar ca lumina zilei ca stiinta contemporana va deveni in masura sa sprijineasca teoria Intelligent Design si sa elimine teoria evolutionista, care a devenit complet expirata. Aceasta este cea mai frecventa problema pe care am remarcat ca o au oamenii cu religia. Insa eu am probleme speciale, de natura „filosofica”. Si anume doua probleme majore (mentionate in articolul despre ateism ca argumente): existenta mai multor religii majore aparent contradictorii si problema „Vietii de apoi”. Sper ca voi rezolva cele doua probleme impreuna.
Deci, daca ipoteza inexistentei unei vietii de apoi nici nu este demna de luat in calcul (in general conduce la ateism si oricum nu este cu nimic utila dpdv ontologic), scenariul Rai-Iad nu ma multumeste deloc! Si aici nu urmaresc sa ii aduc critica lui Dumnezeu, dar, cand a creat lumea, a creat implicit si aceste doua taramuri. Este de inteles ca a creat lumea din dragoste si Raiul asemenea. Dar de ce sa creeze Iadul? Daca teologia crestina este exacta in aceasta problema, atunci, per ansamblu, mai bine Dumnezeu nu crea nimic. Pentru ca apreciez ca nu se merita a pune la dispozitie fericire doar unui numar redus de suflete, iar marea majoritate sa sufere etern. Recunosc ca este imposibil pentru un om sa inteleaga deplin conceptul de „Viata de apoi”, in afara spatiului si a timpului, dar trebuie sa fie ceva mult mai profund aici, deoarece este o chestiune vitala. In fond, asta este scopul religiei, sa asigure viata optima a credinciosilor. Rezulta de aici ca trebuie sa existe un moment de iluminare (in timpul vietii), cand omul trece dinspre rau spre bine, dinspre mundan spre spiritual, de la ignoranta la cunoastere, de la necredinta la credinta, de la moarte la viata. Acest eveniment il daruieste Dumnezeu, prin gratia Sa, cui decide El. Probabil pe baza unor fapte bune si a unei credinte relevante. Unii crestini numesc acest eveniment „nastere din nou” si il asociaza cu tot felul de practici: botez la maturitate (sectanti), respectiv implicare in viata Bisericii, rostirea Shakada la musulmani etc. Problema cu ritualurile este ca nu folosesc la nimic in relatia cu Dumnezeu. De cate ori nu a criticat Iisus multitudinea de rituri ale evreilor! Traditiile folosesc omului sa creeze o oarece stare de pietate, dar exclusiv cunoasterea lui Dumnezeu este baza relatiei cu El.
Conceptia Rai-iad este cam inconsecventa cu aceasta observatie: cineva devine iluminat in urma unui proces indelungat. In acest fel, practic, isi incepe viata in Paradis direct de pe Pamant. Dificultatea filosofica este mare ca roata carului! Aceasta este produsa, in mare, din cauza disjunctiei spirit-trup, pentru ca numai sufletele pot avea acces la Paradis. Deci, daca omul=trup+suflet, sufletul este cumva conditionat de trup sa ajunga in Paradis, desi a indeplinit (dupa momentul de iluminare) critetriile. Desigur, orice om poate spune „ei, si? asta este situatia!”, dar aceasta nu ar fi o indicatie ca persoana respectiva a trecut prin acel moment de iluminare. Acel moment de iluminare marcheaza eliberarea de pacat si de moarte (viata eterna). Deoarece pacatul aduce moartea, eliberarea de pacat este startul vietii vesnice. Dar, daca omul mai are de trait pe Pamant, atunci va urma, la un anumit moment, sa treaca prin moartea trupului, pentru ca sufletul sa ajunga in Rai. Nu prea suna bine…
Credintele orientale au o explicatie ceva mai controversata: sufletele nu au un caracter individual. Ele sunt in evolutie (de la momentul cand a avut loc creatia lumii materiale si a lumii spirituale). De fapt, sunt in evolutie, din cauza ca au pornit de la o stare de decadere, care corespunde parasirii Raiului de catre Adam si Eva. De fapt, este impropriu a vorbi despre „suflete”. De ce? Pentru ca aritmetica este folositoare doar in realmul materialist. In Univers poti numara entitati de materie, energie, informatie etc. Dar in afara Universului nu poti „numara” entitati spirituale. Aceasta realitate se denumeste ca Atman in Hinduism si Budism. Voi continua totusi sa folosesc pluralul „suflete”.
Deci, desi creatia era perfecta, inclusiv partea trupeasca, Adam si Eva fiind proiectati pentru viata eterna in trup, acestia au pacatuit cauzand: 1. moartea trupeasca si 2. decaderea spirituala. In mod evident, moartea trupeasca nu poate fi reparata de catre oameni (fie si din simplul motiv ca nu au creat ei corpurile, ci Dumnezeu). Insa evolutia spirituala este de datoria omului. Sufletul, in afara trupului, este in repaos (cum zicea Eminescu despre dorinta Luceafarului). Doar prin intrupare sufletul poate genera o experienta care sa il modifice (karma). Acum, daca „fiecare” are dreptul la o singura viata, este evident de ce majoritatea oamenilor esueaza sa intre in relatie cu Dumnezeu. Si ce se intampla cu aceste suflete care esueaza? Crestinismul zice ca se duc in iad, iar religiile indiene zic ca aceste suflete isi continua captivitatea de a experimenta viata omeneasca trup dupa trup… pana reusesc sa evolueze. Aici este peakul deosebirii teoretice. Aceasta evolutie spirituala este, prin definitie, un eveniment exceptional (oferit prin gratia lui Dumnezeu, cum aratam mai sus). Deci majoritatea „sufletelor” nu au acces la el. Deci aceste suflete raman o data captive ciclului de vieti umane, iar, pe de alta parte, raman captive involutiei spirituale a celor care nu ating iluminarea. Pentru ca lumea este in continua decadere. Desi, teoretic, fiind mai multi oameni si progres tehnologic, cu atat mai mult oamenii ar putea sa isi insuseasca cunoasterea si sa obtina mantuirea, totusi este exact invers: numarul (nu numai procentul) celor care se elibereaza scade.
In concluzie, diferenta intre hinduism-budism si crestinism-islam este „matematica”: credintele meditative postuleaza ca, practic, iadul este chiar pe Pamant, si ca sufletele care „ajung” in iad parcurg un drum infinit (de intrupari) prin care isi inrautatesc karma. Astfel, „judecata de apoi” este un proces automat si continuu. Credintele revelate fac din acest sir infinit un singur eveniment-limita, dar ideea este in mare aceeasi. Eliberarea este acordata prin gratia lui Dumnezeu celor care intreprind eforturi individuale pentru perfectionare spirituala (isi imbunatatesc karma). Si finalitatea acestui experiment este ca „sufletele” care s-au eliberat de lumea materiala (iad) se reunesc cu Dumnezeu, intr-o stare simetrica celei dinaintea crearii lumii materiale.
Din ce m-am mai aplecat eu asupra studiilor lui Eliade, in special Sacrul si profanul am ajuns la a sintetiza urmatoarea esenta a religiei: Dumnezeu a facut lumea, viata, omul. Dumnezeu i-a daruit omului sufletul (sacrul, componenta divina, similitudinea cu Dumnezeu) si libertatea sa aleaga uniunea cu Dumnezeu si sa se bucure de splendoarea vietii in lume. Totusi, oamenii, fiind participanti la lume, au devenit mai atrasi de aceasta, deoarece au uitat treptat de uniunea cu Dumnezeu. Prin urmare s-au indepartat de Dumnezeu si s-au aprofundat in lume (pe vremea iudeilor, aceasta stare era simbolizata de idolatrie si pacatosenie). Desi misiunea omului in lume era sa isi reuneasca sufletul cu Dumnezeu (mantuire, servire), omul a ales sa se orienteze asupra lumii, nu asupra misiunii sale. Pentru ca sa umple golul lasat in sufletul sau de departare de Dumnezeu (spiritualitatea), omul si-a dezvoltat mai intai intelectul – creand arta, filosofie, religie; mai apoi omul si-a dezvoltat ratiunea – creand stiinta, apoi si-a dezvoltat psihicul – creand sentimente, familie, apoi omul si-a dezvoltat etajele inferioare ale psihicului – generand grupuri de oameni, prietenii, societate, tari, activitati economice. Aproape de ultima faza, omul a inceput sa dezvolte partea „intunecata” a sa: imoralitate, senzualitate, rautate, decadenta, razboaie, materialism, hedonism. Nu stiu cum sa definesc ultima „faza”.
Puse lucrurile in aceasta lumina, e evident ca nu se poate vorbi despre evolutia omului, ci despre involutia sa. Omul nu a evoluat de la stadiul de animal spre stadiul actual. Ci, in stadiul respectiv (de „animal”), viata omului era predominata – in mod incredibil – de aspectul sau intelectual: cat de putini oameni acum mii de ani si cat de multe picturi in pesteri, inscriptii, arhitectura etc.! Omul nu avea limbaj modern, preocupari economice si sociale pentru ca nu ii erau necesare (nici vietii cotidiene, nici mantuirii). Omul „preistoric” putea filosofa in pace privind cerul si isi comunica gandurile mazgalind pietre (si cum si mitologia era atunci o arta, a inceput sa inventeze povesti cu personaje divine de diferite naturi. Probabil insa acest lucru nu l-a deranjat pe Dumnezeu, deoarece respectivii oameni erau in continua relatie cu El si oglindeau in diversele mituri anumite aspecte ale divinitatii acestei relatii – oricum nu din cauza asta S-a suparat Dumnezeu pe umanitate). Acesta avea trairi religioase simple, ritualuri sumare. Era constient ca experienta lui de viata trebuie sa recreeze modelul initial, divin, indiferent cum era acesta codificat mitologic. Acest om nu avea nevoie de o religie mesianica, deoarece se afla in continuare sub imperiul uniunii cu Dumnezeu. Acesta era omul intelectual (!).
Apoi omul a „evoluat” cercetand mediul sau de viata. Natura a ajuns sa il fascineze mai mult decat relatia sa cu Dumnezeu. Insa, in general, nu se departase suficient de mult, deoarece de obicei natura oglindea inca opera de creatie divina. Este adevarat ca pe aceasta cale s-au nascut deosebite paganisme, omul simtindu-se indepartat de Dumnezeu, a ajuns sa venereze natura, in genere pentru ca nu se mai simtea demn de relatia directa cu Dumnezeu. In aceasta perioada, a Antichitatii, pe care o respectam pentru ca a pus bazele cunoasterii noastre actuale stiintifice, au avut loc cele mai aprigi cercetari indemnate de curiozitate ale lumii, culminand uneori cu cele mai curioase idei. Omul a ajuns sa se considere stapan pe sine, increzator in gandirea sa, in ideile rod ale acesteia. Omul a inceput sa priveasca experienta sa de viata ca pe o aventura de cunoastere, nu ca pe o opera de imitare a unui model divin. De fapt, omul s-a indepartat decisiv de misiunea sa. Evident, o parte dintre oameni priveau in descoperirile stiintifice oglindirea divinului. Oameni ilustri, gen Socrate, Platon, Aristotel, Solomon, Buddha, mai gaseau satisfactie in idei, filosofie, spiritualitate. Acesta a fost stadiul de „omul ratiunii”. Majoritatea insa au devenit preocupati de destrabalare si razboaie.
In aceasta perioada, Dumnezeu a realizat ca deja omul nu mai poate regasi calea spre El, motiv pentru care a introdus profetiile.
Ce a urmat? Nu este demn de concluzionat ca, deoarece profetiile nu au impiedicat declinul lumii inseamna ca a fost o idee proasta introducerea profetiilor (profeti, scripturi, religii revelate). Daca nu ar fi luat Dumnezeu acest demers, care sa supravietuiasca timp de 3 milenii, de mult nu ar mai fi existat niciun om mantuit.
In paralel cu demersul lui Dumnezeu, omul a inceput sa isi caute locul in lume, intemeind familii, prietenii, societatea si statele. Data fiind cresterea nivelului populatiei, era evident ca se impun activitati economice organizate, cel putin pentru sustinerea nivelului de trai (ajungandu-se in final la sclavagism). Acest stadiu de „dezvoltare” a umanitatii a consacrat ruptura de Dumnezeu. Omul acesta este omul social. Inca anticii deosebeau intre omul virtuos si omul de societate. Astazi principala caracteristica a omului nu mai este virtutea, ci cea mai admirata este sociabilitatea. Tuturor ne plac oamenii sociabili. Daca ar trai azi oameni virtuosi, nu ar avea de ce sa ne placa niste oameni a caror sociabilitate nici macar nu este o calitate, ci o convenienta de adaptare la viata sociala.
Astazi suntem „aproape de ultima faza” (nu zic ca ultima faza va fi Judecata de apoi sau ca va fi caderea infinita = iadul). Astazi nici macar dragostea, prietenia si familia nu mai sunt considerate lucruri de admirat. Astazi sunt de valoare doar distractia, senzualitatea si sexualitatea, competitia, materialismul, hedonismul etc.
Se remarca, urmarind istoria, ca, in stadiul initial, toata umanitatea si tot spiritul era concentrat intr-un singur om. Acel om era in legatura absoluta cu Dumnezeu si era perfect. Apoi au devenit 2, stare imperfecta, de unde decaderea (sarpele ala nu este necesar sa fi fost un diavol personal, ci denota metaforic prin cuvinte o stare de departare de Dumnezeu = raul). Astazi umanitatea si „spiritul” (sufletul universal, totalitatea sufletelor) este diluat in 6 miliarde de trupuri. Cat de departe suntem de Dumnezeu!
Este profund nemultumitor ca, in secolul 21, cand avem la dispozitie atatea metode de cunoastere si perfectionare spirituala, oamenii se rezuma la dogma „Treimii”, rugaciuni si prozelitism!

2 Răspunsuri to “Reincarnare?”

  1. Cel mai mare admirator al lui Adi said

    Felicitari, foarte bun articol!

  2. Raa Nor De Ha said

    Am sa iti povestesc o intamplare care se potriveste de minune cu incercarea ta de a impaca credinta in D-zeu…cu reancarnarea. La o firma la care am lucrat ceva ani inainte…directorul era inginer mecanic cu specializare in locomotive. A venit intr-o zi la mine cu un fi de 10 si mi-a cerut sa il introduc intr-o gaura de opt milimetri diametru. Cum nu aveam cu ce incalzi placa de otel destul de mult incat sa se dilate suficient materialul.I-am raspuns simplu ca nu se poate sa bagi o bara de zece milimetri intr-o gaura de opt(milimetri). Cum sa nu poti mi-a raspuns-bate cu ciocanul.Stiind ca nu pot rationa cu el-am luat un cican si am lovit de doua trei ori bara de otel.Ca sa se convinga ca nu e rea credinta. Nemultumit de lipsa incapatanari mele de a baga un fi de zece intr-o gaura de opt.A luat ciocanul si cele doua obiecte si sa chinuit pana ce si-a tras una cu ciocanul peste degete.Debia atunci a recunoscut ca nu poti baga un fi de zece intr-o gaura cu diametrul de opt milimetri. Apoi-sa dus la un vecin care lucra la firma de tinichigerie de peste drum si la rugat sa ii incalzeasca placa cu autogenul.Asa cum eu- ii sugerasem de la bun inceput. Cam la fel sunt incercarile creationistilor si incercarea ta-de a trece peste toate contradictiile textelor sacre.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: