Adi's Blog

Cel mai genial blog

Atitudinea in fata mortii

Posted by Adi pe Ianuarie 16, 2011

Desi exista numeroase critici pertinente de adus crestinismului (ca si oricarei religii contemporane de altfel), un merit (cel mult obisnuit dpdv teologic) este insa promovarea unei atitudini constructive in fata mortii.

Problema mortii este, practic, originea cea mai importanta a ideilor religioase. Sunt convins ca oamenilor preistorici li s-a parut mult mai demn de speculat ce se intampla cu `un om` dupa ce viata corpului sau inceteaza. In general se speculeaza ca ideile religioase au fost nascute ca explicatii pentru fenomenele vietii cotidiene a indivizilor. Astfel sunt explicate conceptiile mitologice despre zei care administreaza ploaia, ziua si noaptea, fulgerele, schimbarea anotimpurilor si alte fenomene naturale.

Insa nu pare evident de ce un om preistoric si-ar fi inchipuit un taram transcendent fata de mediul sau de viata, de unde diversi zei sa isi manifeste influenta asupra oamenilor. Sunt cunoscute cazuri de venerare a unor animale puternice (ursi, lei, vulturi etc.), care, evident, apartin mediului de viata al omului preistoric. Se pare ca singura explicatie logica este plasarea asa-zisilor zei undeva in cer sau in pamant, ascunsi de vederea muritorilor.

Mai mult, nu avem niciun motiv sa consideram ca omul preistoric ar fi conceput zei nemuritori sau atotputernici, deoarece aceste notiuni nu au niciun sens in contextul initial de definitie. Un zeu poate fi foarte puternic, de vreme ce controleaza fenomenele meteorologice, dar nu rezulta nicidecum ca ar fi nemuritor sau atotputernic (chit ca atribuirea acestei caracteristici mai multor zei ar produce contradictii). In plus, mitologiile ne ofera indicii cum ca zeii ar avea comportamente si vieti similare oamenilor, suferind schimbari si posibil chiar si moarte.

Aparitia ideilor religioase despre zei ca tentativa de explicatie pentru fenomenele vietii cotidiene difera fundamental de conceptiile religioase si filosofice despre moarte. In prima situatie, efortul este in general de creatie, gasirea unor explicatii pentru fenomene vizibile. Ideea vietii dupa moarte insa nu se incadreaza deloc la `fenomene vizibile`. `Sufletul` unui decedat dispare din arealul vietii cotidiene.

Mai mult, daca zeii care guvernau lumea erau vazuti avand caractere capricioase (manifestarile acestora avand frecvent caracter sporadic), reflectia asupra mortii avea cu totul alt caracter – unul al implacabilitatii, moartea nu era vazuta ca un eveniment ca oricare altul, moartea uneori ocupa un loc central in preocuparile oamenilor (Eliade ne vorbeste despre laitmotivul axis mundi). Aceasta nu era vazuta ca ceva indezirabil (este cunoscut ca egiptenii chiar sarbatoreau moartea unui om, o vedeau ca un eveniment pozitiv), ca un inamic de a carui confruntare este bine sa ne ferim cat mai mult timp, ci ca o etapa fireasca a vietii, pe care oamenii se preocupau sa o inteleaga si sa o intampine cu cat mai multa pregatire.

O foarte importanta observatie care trebuie facuta este ca destinul in viata de apoi nu tinea de cultul vreunui zeu sau de credinta, ci de activitatea in timpul vietii. Chiar si in iudaism vedem ca sacrificiile erau in general menite pentru scopuri materialiste (castigarea de batalii, prosperitate, urmasi etc.). Absenta desavarsita a oricarei forme de ascetism in perioada preistorica confirma acest caracter pur materialist al religiilor pre-monoteiste.

Se poate concluziona ca problema filosofica a mortii este o sursa independenta si mai importanta de idei religioase decat problematica vietii cotidiene. Aceasta observatie explica totodata existenta unor religii non-teiste (Budismul si Jainismul), precum si preocuparea pur filosofica, disociata de religie, pentru viata dupa moarte (in special la Socrate si Platon).

Abia odata cu aparitia sistemelor monoteiste s-a produs inglobarea si integrarea ideilor despre moarte in corpul principal al religiei. Acest lucru se remarca usor la iudaism, care, in ciuda pronuntatului caracter materialist si nationalist, unde zeul suprem a devenit responsabil atat de destinul in timpul vietii, cat si de `judecata de apoi`.

Aceasta tema a judecatii, ulterior preluata in crestinism si Islam, este ramasita tipica a sistemului de gandire iudaic (materialist si nationalist): desi in timpul vietii, poporul evreu a fost frecvent subjugat de alte popoare, gloria sa va fi restabilita intr-un taram supranatural etern. Sub acest aspect, religiile abrahamice diverg de cele orientale, care vad trecerea dintr-o viata in alta ca pe o evolutie spirituala a individului spre absolut. In hinduism si budism, desi faptele din viata unui individ sunt decisive pentru progresul in viata urmatoare, acestea sunt vazute in cadrul unui ciclu perpetuu, nu al unei piese de teatru `in 2 acte`.

Este interesant de remarcat ca frica in fata mortii nu a aparut decat odata cu conceptia `crestina` a iadului. Chiar si in iudaism, perioada dintre momentul mortii si judecata de apoi era privit ca o perioada de odihna, o purificare a sufletului (aceasta idee preluata ulterior de catolicism in doctrina purgatoriului). Unii evrei chiar considerau ca judecata era destinata numai poporului israelit, cei care nu erau evrei urmand pur si simplu sa fie anihilati odata cu moartea trupeasca. In plus, chiar si in zilele noastre, numeroase secte iudaice considera reincarnarea, cu sustinere scripturala.

Deoarece credinciosul era incredintat ca judecata de apoi va fi asigurata de Supremul Judecator, respectiv ca in viata urmatoare va primi un trup pe masura activitatii sale din aceasta viata (daca s-a comportat ca un porc, va primi un trup de porc etc., ceea ce este o alta sugestie a dreptatii), frica in fata mortii nu ar fi avut nicio justificare. Germenii fricii au fost insa saditi prin aparitia a doua fenomene: sporirea rolului Bisericii (autoimpuse) in cadrul mantuirii (mantuirea a inceput sa fie privita ca un act colectiv al comunitatii de credinciosi, nu individual), respectiv doctrina protestanta a `salvarii prin gratie`, gratie care putea fi dobandita doar in anumite conditii (in general `acceptarea` sacrificiului rascumparator al lui Iisus). Implicit, `salvarea prin fapte` a fost condamnata, in favoarea `salvarii prin credinta`.

Justificarea scripturala a doctrinei salvarii prin credinta nu se afla insa in invataturile lui Iisus, ci in invataturile lui Pavel. Daca invatatura lui Iisus era orientata spre impunerea unui standard moral ridicat, care s-a tradus intr-o rigurozitate excesiva a celor 10 apostoli (care, in mare, au continuat linia standard a invataturii iudaice – reamintesc despre conflictul lui Petru cu Pavel in ceea ce priveste necesitatea circumciziei si a respectarii restrictiilor alimentare), invatatura lui Pavel, pe de alta parte, avea un caracter mai alegoric, mai axat pe `spiritul` Legii si nu pe `litera` Legii.

Doctrina originara despre Mesia era ca mantuitorul va veni si va conduce oamenii din robia pacatului (oarecum analog cu eliberarea sub comanda lui Moise din robia Egiptului), accentuand faptul ca mantuitorul era un invatator (eventual un lider politic, in acceptiunea materialista si nationalista a evreilor), si nu un personaj supranatural (eventual Dumnezeu Insusi intrupat) care avea sa elibereze pur si simplu, in mod miraculos, lumea de pacat (lucru care, dupa cum se vede, oricum nu a avut loc).

Insa Pavel a formulat aceasta doctrina (desi intentia sa a fost probabil sincera, de a deveni accesibil cat mai multor categorii de oameni) la un mod care ulterior a dat nastere interpretarii ca Iisus a oferit pur si simplu aceasta salvare oamenilor… fara ca acestia sa mai trebuiasca a face altceva decat a o accepta! Urmatorul pas a fost formularea doctrinei `pacatului originar`, care stabilea ca omul este iremediabil defect, pacatos, indiferent cate fapte bune ar face, tot poate obtine mantuirea, motiv pentru care mantuirea ii trebuie oferita cadou de catre Iisus. Desigur, alternativa `acceptarii` acestei mantuiri este `iadul etern`.

Ma indoiesc ca a existat vreun moment cand a fost clar ceea ce ar presupune aceasta acceptare a lui Iisus ca Mantuitor. Cu atat mai putin avand in vedere aparitia neoprotestantismului, care a pus accentul aproape exclusiv pe aceasta dogma. Ceea ce este cert este ca a dat nastere la 3 reactii:

1. pe baza credintei ca forta mantuitoare (si, respectiv, a ritualisticii/participarii la comunitatea religioasa, in cadrul confesiunilor traditionale), unii credinciosi au considerat ca nu mai are nicio datorie data de morala religioasa – consecinta imediata a fost scaderea nivelului de moralitate a societatilor (ex. SUA);

2. din cauza relatiei vagi (si variabile, in functie de confesiune) pacat originar – botez – credinta – pacate – mantuire – rai/iad, unii credinciosi au dezvoltat temeri fata de destinul lor dupa moarte, in special perspectiva iadului etern (in mod analog, cei care se considera `mantuiti` au inceput sa manifeste compasiune fata de destinul damnat al celorlalti) – am aratat totusi ca frica nu are justificare teologica, iar dogmele care o inspira sunt `facaturi`;

3. respingerea acestor credinte ca superstitii perimate si cautarea unor solutii alternative (inclusiv schimbarea religiei, indiferenta religioasa sau chiar ateismul).

Totusi, in ciuda numeroaselor gafe, consider ca pozitia fata de moarte promovata de crestinism este superioara celei `seculare`. Increderea nestramutata in dreptatea divina (ca, in ciuda nedreptatilor de pe Pamant, celui bun ii va reveni binele, iar celui rau raul), precum si in continuarea vietii si dupa momentul mortii (chiar fara a intelege acest fenomen – poate chiar mai bine, deoarece alte dogme in acest sector ar constitui sursa suplimentara de neincredere) reprezinta doua elemente cheie, fara contrapondere in `morala umanista`.

Umanismul propune insa cea mai pesimista atitudine: moartea este sfarsitul. Desi isi propune sa promoveze o idologie bazata pe intelegerea stiintifica, umanismul este vinovat de irationalitate. Stiinta contemporana nu a realizat niciun progres in intelegerea constiintei, a mintii, inteligentei (mult trambitata `Inteligenta Artificiala` este probabil inteligenta care le lipseste ateistilor)… nici macar a creierului uman!

Stiinta contemporana a propus pana acum doar teorii anecdotice despre originea vietii, a Universului, intelegerea naturii umane si a evolutiei umanitatii. Mai mult, stiinta contemporana este obligata sa isi decline competenta in chestiuni ce tin de `parapsihologie`, inclusiv telepatie, clarviziune si experiente la limita mortii. Pentru perspective interesante asupra acestei tematici, recomand cartea lui Dinesh d’Souza.

`Umanistii` isi astupa frica cu cuvinte mari: progresul umanitatii, bunastarea urmasilor, experienta implinirii in viata… cu cat un om e mai deludat, cu atat pare mai coerent. Si Hitler visa ca Reichul lui va dura 1000 de ani. Si, chiar daca ar fi rezistat, Hitler tot n-ar fi fost de fata sa se bucure.

In fata mortii se vor afla TOTI oamenii, indiferent de credintele lor (in special cei care au convingerea ca tehnologia le va oferi in viitor nemurirea). Inclusiv Bill Gates, Obama, Brad Pitt, Christiano Ronaldo, Basescu etc. Cu siguranta ca de cei mai saraci si cu mai putine rude si prietini va fi cel mai bine, deoarece se vor oftica cel mai putin ca vor pierde TOT. In fata mortii nu exista savant sau taran, sceptic sau bigot, reputat sau aurolac, prieten sau inamic al umanitatii. In fata mortii, toti oamenii vor realiza ca toate realizarile cu care s-au mandrit pe parcursul zecilor de ani… sunt ABSOLUT INUTILE. Ca toata fericirea lor a fost… ABSOLUT DEGEABA. Ca toata viata lor nu are absolut NICIO VALOARE si peste ani vor veni caini sa faca pipi pe mormantul lor.

Omul religios insa va avea pacea sublima  (data de neatasamentul fata de lumea materiala)… ca oricum n-a pierdut nimic! Si ca tot ce e de castigat se afla drept inainte!

Promovand in mod irational conceptia ca dupa moarte nu mai exista viata (alaturi de conceptia ca oamenii ar fi doar niste animale inzestrate cu creiere mai mari), `umanismul` paradoxal impinge omenirea spre… dezumanizare. Idealurile Revolutiei Franceze de libertate, egalitate, fraternitate… s-au transformat azi in determinism genetic, iresponsabilitate si hedonism. Despre un ateist care actioneaza dezinteresat sau face `binele de dragul binelui` putem spune ca este irational sau idiot. De fapt, nu doar despre anumiti ateisti putem afirma ca sunt idioti…

2 Răspunsuri to “Atitudinea in fata mortii”

  1. Liviu Cristea said

    „Urmatorul pas a fost formularea doctrinei `pacatului originar`, care stabilea ca omul este iremediabil defect, pacatos, indiferent cate fapte bune ar face, tot poate obtine mantuirea, motiv pentru care mantuirea ii trebuie oferita cadou de catre Iisus. Desigur, alternativa `acceptarii` acestei mantuiri este `iadul etern`.”

    Ideea e ca nici multa lume nu stie in ce a constat pacatul originar . Ce zici de varianta de mai jos ?

    Duda lui Adam

    „ Iar lui Adam i-a zis : „ Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale …” „
    Geneza 3.17

    1. Se ia puţin carbon , se modelează in timp un om , apoi i se suflă in nări suflare de viaţă necesară unui spirit viu .
    Compoziţia se pune apoi la „copt” in ETER pentru a se putea ORIENTa .
    Respiraţia-miros irigă creaţia divină , sistemul permiţând patru ramificaţii : văzul , auzul , gustul şi pipăitul .
    Nici la stânga , dar nici la dreapta , exact la mijloc , se plantează pomul vieţii – nasul şi pomul cunoaşterii binelui & răului – gura . Atenţie , rodul gurii – vorba – este contraindicat chiar şi celor bine intenţionaţi , deoarece atrofiază intuiţia , generează epuizare energetică , stres , calomnie , manipulare , conflicte , bla-bla , katerincă , dictatură etc . .
    La un moment dat omul adoarme . Se ia forma buzei superioare , se completează simetric , obţinând astfel nu o clepsidră sau o amforă , cum v-aţi fi aşteptat , ci o … femeie !

    2. Glasul ispiteşte femeia . Ea observă ca rodul gurii atrage atenţia , se mestecă mai uşor ca alte alimente , ar fi chiar de dorit sa dea inţelepciune omului . Astfel îl duce de nas pe barbatul de lângă ea , care bineînţeles că „ pune botu` la provocare ”.
    Nerespectarea unicului sfat al Bunului Dumnezeu i-a stat in gât omului şi a condus , prin dezvoltarea limbajului articulat in detrimentul tăcerii , intuiţiei şi al comunicării telepatice la căderea omului din rai , direct in balamucul graiului .

    3. Logos = idee , informaţie , mesaj , cuvânt etc. .

    4. Renumiţi cercetatori ai comunicarii , prin utilizarea celor mai moderne mijloace ale tehnicii actuale , inclusiv dispozitive de întoarcere in timp , au reuşit sa reconstituie prima propozitie articulată . Scurtă dar concisă , spre surprinderea multora , aceasta a fost : ” Iubiţel , fii draguţ şi du gunoiul ! „.

    5. No comment !

    Liviu Cristea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: