Adi's Blog

Cel mai genial blog

Senzatia de a nu fi `eu`

Posted by Adi pe Martie 12, 2011

Oamenii nu reflecteaza de obicei asupra intuitiei. Unii o baga in seama doar cand produce ceva util, altii o baga la categoria instinct (sau al saselea simt)… iar unii oameni o baga in fund ca manifestare pur si simplu irationala.

Ceea ce este clar este ca intuitia poate produce cunoastere foarte utila, fara sa ceara nimic in schimb. Intuitia este vizitiul, iar ratiunea caii. Ratiunea nu este directionata, nu are `o minte ai ei`, e doar o masina care face calcule. Intuitia trebuie sa o ghideze. Cu siguranta ca toata stiinta a pornit de la intuitia oamenilor ca e ceva de cunoscut si care merita cunoscut. La fel si religia.

Cu siguranta ca oamenii nu s-ar fi uitat la stele daca nu ar fi intuit ca sunt interesante.

Cultivarea intuitiei insa e apta de a produce rezultate fenomenale. Toti luam de bune, pentru a ne face viata mai simpla, niste `adevaruri` care dau sens experientei noastre. Cum ar fi existenta realitatii pe care o percepem, identitatea noastra personala. Aceste lucruri nu le chestionam in experienta cotidiana, pentru ca am innebuni. Cine este eul care priveste aceasta floare? Ce inseamna ca aceasta floare exista?

Solutia este detasarea de activitatea cotidiana, intr-o ambianta izolata de imput senzorial, si practica meditatiei. Daca putem extrage mintea din tumultul vietii, o putem focaliza asupra ei insesi. Atunci, nefiind necesara prelucrarea de informatie din lumea `exterioara`, mintea poate contempla neperturbata la intrebarile fundamentale.

Cine sunt eu? Marea intrebare metafizica neraspunsa de milenii… Stiinta si religia standard se intrec a oferi raspunsuri cat mai neinspirate: de la un corp material prevazut cu un creier capabil sa prelucreze informatie, pana la un suflet divin creat de Dumnezeu… si toata gama de variante intermediare! Problema este ca toate aceste raspunsuri prefabricate ne instraineaza de autenticitatea cautarii raspunsurilor proprii. Oamenii aleg sa creada in unele variante… pentru ca le este mai comod, ceea ce este o tragedie!

Putem sa ne imaginam ca suntem ca un actor intr-o piesa de teatru, a vietii intregii omeniri. Dar noi nu ne-am ales acest rol, nici nu il putem parasi, nu cunoastem pe dinafara ce trebuie sa facem si nici nu am facut repetitii. Plus ca nu e evident daca ne aplauda sau ne huiduie vreun public. Noroc ca avem sufleur, si acesta este intuitia!

Din pacate, omul vrea sa braveze, sa primeasca numai el aplauze, face improvizatii si nu asculta sufleurul, care ii spune cum sa isi joace corect rolul. Oamenii vor sa fie ei in rolul principal, sa participe la intreaga actiune a piesei, sa ia diverse contacte cu ceilalti actori si sa aiba experiente cat mai multe, variate si cat mai placute.

Dar piesa se va termina, cortina va cadea si aplauzele vor veni abia la sfarsit. Iar scopul actorului este arta dramaturgica, nu distractia de a interpreta rolul! Arta dramaturgica este nemuritoare, pe cand rolul este muritor. Rolul se termina, insa arta a precedat manifestarea rolului si va continua dupa incetarea manifestarii rolului. Arta dramaturgica apartine cumva lumii platonice, eterne si independente fata de lumea materiala, care ia nastere si moare.

Asadar, a prelua un raspuns prefabricat al altcuiva, fie el savant sau cleric, fara a cauta si descoperi singur raspunsul la intrebarea `cine sunt eu?` este echivalentul sinuciderii spirituale. Este uitarea completa a rolului. Este ceea ce starneste huiduielile spectatorilor si concedierea actorului, care nu va mai primi niciodata un alt rol, cu atat mai putin unul glorios intr-o piesa si mai celebra si si mai apreciata!

Dar si care e rolul, de fapt? Ce e cu el? Faza e ca rolul e cam naspa: suntem niste fiinte a caror existenta depinde de niste trupuri materiale, care trebuie sa distruga corpurile altor fiinte ca sa manance (oamenii au dezvoltat si o placere deosebita in satisfacerea acestei nevoi macabre, un ritual funest numit gastronomie – alte `placeri` extrem de populare, merita mentionat frecatul unor parti corporale de partile corpului altcuiva si consumul de substante toxice). Partea si mai nasoala este ca aceste trupuri se epuizeaza. Se nasc mici si cresc pe baza ingerarii altor trupuri, apoi imbatranesc si incep sa se deterioreze, sa nu mai functioneze si, in final… sa moara. Atunci rolul se incheie, dar nu cu o moarte eroica, pe cal, cu sulita in mana si victoria in suflet… ci cu o moarte mizera, incununata cu suferinta si incapacitatea de a o evita sau intelege.

Oamenii se fac ca nu interpreteaza acest rol si se deghizeaza… unii isi pun costumele educatiei… se fac medici, ingineri, manageri… altii isi pun costumele bogatiei si celebritatii, ale vietii sociale si de familie, ale prieteniei si ale sentimentelor. Chiar si cel mai bun actor, filosoful, artistul, sfantul, geniul… acesta se confrunta cu incertitudinea, cu schimbarea, cu continuumul vietii (nu putem lua o pauza nici macar de o tigara, deoarece si nonactiunea noastra in timpul rolului este tot o actiune… pentru ca timpul trece, iar consecintele faptelor noastre nu le putem suspenda, nu putem actiona decat in meshul piesei, chiar si daca nu facem un act, atunci de fapt am facut nefacerea acelui act, care este un act, care are si el consecintele sale).

Insa nimeni nu stie care este scenariul sau daca macar un scenariu exista. Altii considera ca ei trebuie sa scrie scenariul. Cei mai tristi nici nu se intereseaza de acest amanunt… prea preocupati de a impresiona alti actori prin `originalitatea` interpretarii lor. Problema este ca actorii nu trebuie sa se impresioneze intre ei, ci sa placa publicului!

Dar cum sa placi publicului (oricare ar fi acesta) cand rolul este atat de infect?

Aici intervine intuitia! Sarim putin peste `bunavointa` liderilor religiosi occidentali, care ne-au prefabricat si ei o contrapoveste: ca `avem` niste suflete, pe care ni le-a daruit Regizorul, si care vor ramane pe scena dupa ce se va incheia piesa. Si vor sta acolo pe scena pentru eternitate… in care nu se va intampla nimic! Acestia isi bazeaza pretentia pe o relatie privilegiata pe care o au cu Regizorul, care le-a soptit El insusi rolurile si le-a dat misiune sa ii invete pe toti ceilalti actori… acelasi rol?!?!?

Insa oamenii care nu isi inunda mintea cu experienta cotidiana si parerile altora… isi mentin intacta intuitia ca ceva e in neregula! Oricat de comod ar fi sa te complaci in varianta sinistra sau varianta complet lipsita de logica… e `ceva` care nu iti da pace. Desigur, covarsitoarea majoritate a oamenilor reusesc sa isi infunde acest `voice within`, care abia sopteste, nu ca lumea, care zbiara.

Problema este ca nu exista raspuns la intrebarea `cine sunt eu?`. Ironia demersului spiritual este ca singura credinta valabila este credinta in `nimic`. Faza e ca acest `nimic` e cam… ciudat. E nimic in sensul ca e ceva care nu corespunde cu nimic in care putem crede. D-aia s-a nascut idolatria numita crestinism: oamenii au uitat ca trebuie sa cunoasca personal `nimicul` si au inceput sa il deseneze, sa ii faca descrieri mitice si profetice. Nu ajungea ca e `locul` de unde plecam si unde vom ajunge, crestinistii a trebuit sa ii faca si un chip, un fiu si sa vorbeasca cu oamenii.

Iar noi suntem… acel `nimic`! Noi nu parasim acel nimic pentru a `intra` in rolul din lumea materiala, iar dupa terminarea rolului ne intoarcem in acel `nimic`, ci suntem tot timpul acel `nimic`… rolul din lumea materiala fiind mai degraba nimic comparativ cu `nimicul` nostru!

Cat de stupid este ca cineva sa afirme despre sine ca nu exista? Pai asta e din cauza ca mai inainte am definit ca `existent` doar ceea ce apartine piesei. Noi am luat de bun ca rolul nostru e realitatea si acum descoperim ca realitatea ridica contradictii insurmontabile. Si acum cautam in interiorul rolului ceea ce stim ca este in afara rolului!

Fericirea? Nu, ca si aceasta e definita tot vizavi de ceea ce `exista`. Eternitatea? Nu prea, deoarece si aceasta e definita tot in raport cu ceea ce `exista`. Ci… `nimic`! Viata umana nu are niciun rost. Rostul ei este `nimic`.

2 Răspunsuri to “Senzatia de a nu fi `eu`”

  1. fastleppard said

    Tu spui – Cu siguranta ca oamenii nu s-ar fi uitat la stele daca nu ar fi intuit ca sunt interesante.
    Da sunt foarte interesante stelele si acolo trebuie sa ajungem cat mai mult , dar omul din natura sa proprie si primordiala era de o inocenta esita din comun si cat a trait pe pement la inceputuri nu a stiut ce represinta nici una din fenomenele astrelor pana cand nu au intervenit ingerii veghetori printre care au fost multi si razvratiti care au invatat si lucruri rele pe oameni .
    Si revenind la subiect intuitia omul a avut-o de la bun inceput pentru ca e un dar de la Dumnezeu , pe care si Iisus Hristos spunea sa il folosim mai mult decat ratiunea . Si el intuitia o explica prin parabole si zicea ganditi cu inima nu cu capul .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: