Adi's Blog

Cel mai genial blog

I do not know whose son it is. It might appear to have been before God

Posted by Adi pe Aprilie 8, 2011

Ce inseamna aceste versuri din Tao Te Ching 4:5?

Aparent fara nicio legatura, gandul mi-a zburat la poezia lui Eminescu, Eu nu cred nici in Iehova. Legatura mai subtila este ca aceasta este alta sintagma pe care n-am inteles-o.

E placut sa realizezi ca intrebarea mea e veche de mai bine de un secol. Oamenii nu se mai preocupa de trecut, ci de viitor. Iar cei care studiaza trecutul, se ocupa cu prostii de genul istorie, arheologie, paleontologie. Nimic nu imi pare mai interesant insa decat istoria gandului. Ce aberant este ca oamenii ajung sa citeasca poeziile lui Eminescu, abia sa isi dea cu parerea daca le plac sau nu, fara sa aiba habar despre ce ganduri cauta sa transmite autorul.

Adica sa citesti Sara pe deal si sa iti placa doar metaforele sau sa citesti Luceafarul si sa te fascineze povestea de iubire… De ce a scris autorul poeziile respective? Ce urmarea prin scrierea lor? Lucrurile devin extrem de neclare cand vine vorba de poezia Eu nu cred nici in Iehova.

Raspunsul ni-l ofera Laozi, cu vreo 2500 de ani inainte de scrierea poeziei lui Eminescu🙂 Doua posibile interpretari ale versului din titlu fac referire la conceptul de fiu si la conceptul insusi de concept.

Prima varianta este ca Tao este `Son of God`, aparut inaintea `Tatalui`. In sens crestin spunem Tatal, in sens mai filosofic spunem Brahman, transcendentalul nemanifestat. Asa-zisul `Fiu` este insertia lui Brahman in asa-zisa `creatie`, aspectul imanent, manifest, Paramatman (var. Bhagavan, Logos). Logica ar fi ca in nemanifestat manifestatul este inclus si, atunci cand nemanifestatul se manifesta, adica devine manifestat, putem spune ca manifestatul a existat deja (in cadrul nemanifestatului)… inca dinainte sa se manifeste, adica sa existe.

Nu putem sa intelegem aceste idei decat in cadrul unui `ciclu de creatie/emanatie`. A doua explicatie se refera ca Tao exista inca dinainte ca orice concept despre Dumnezeu sa existe. Deci tot exista dininainte de orice manifestare a sa. Eu propun un fel de unificare. Si aici intervine Eminescu!

Eminescu a scris foarte multe si frumoase poezii, fara ca insa sa fie evident din titlu ceea ce vrea sa zica (parca aduce cu scrierile mele). De exemplu, despre ce e vorba in poeziile Venere si Madona, Mortua est, Sarmanul Dionis, Dumnezeu si om, Glossa, Preot si filosof, Kamadeva, Scrisorile, Dintre sute de catarge, Ta Twam Asi etc.

Nicidecum nu reiese din titlu ce vrea autorul sa comunice prin intermediul poeziei, cu atat mai putin ce convingere personala are el in vreun domeniu. Cheia elucidarii misterului este sa tinem cont ca Eminescu a fost un romantic. Si nu ma refer numai la poeziile de dragoste, ci la temperamentul sau artistic. Totodata, Eminescu face filosofie, face filosofia artei, nu numai arta. Cele mai apreciate poezii ale sale sunt de profunzime metafizica mai mult decat estetica.

Ne place Luceafarul nu datorita povestii de dragoste, ci ne impresioneaza vizionarismul, ne place Scrisoarea 3 nu ca piesa de teatru, ci ca expresie a solidaritatii nationale, ne place Revedere nu ca descrie frumos copacii, ci ca sentiment viu al comuniunii cu natura.

Eu nu cred nici in Iehova este una dintre poeziile definitorii ale caracterului romantic eminescian. Romanticul nu este un stoic clasic, promovand virtutea, ci este un indragostit nebun vrand sa schimbe lumea. Eminescu nu isi expune calm si ordonat ideile, ci vulcanic si fulgerator. Este mai putin preocupat de acuratetea exprimarii, cat este de autenticitatea trairii exprimate. El nu este reformatorul, ci revolutionarul. Nu este liderul unei generatii, ci rebelul ei.

Vedem in versurile poeziei aparente contradictii si nonsensuri. De exemplu, ce inseamna ca nu crede in Buddha Sakya Muni? Cum adica nu crede nici in viata, nici in moarte? Cum adica toate sunt visuri? Si, mai mult, cum ii poate fi indiferent daca va trai vesnic sau daca va muri? Cu siguranta nu poate fi vorba despre enuntarea unui `crez` in aceasta poezie, cel mult daca acesta este respingerea oricarui crez!

Oricum, este un crez poetic, nicidecum unul religios. Respingerea sceptica a formelor impuse de societate (de fapt, chiar a societatii in ansamblul ei, de vreme ce aceasta nu se lasa schimbata de `gand`), in care geniul este un existentialist captiv (conform filosofiei schopenhaueriene, lumea şi istoria sunt lipsite de sens şi de scop)… este atat de puternic exprimata, incat poate fi comparata cu respingerea Supremului insusi. Este un eufemism pentru `nici Dumnezeu nu ma poate opri`.

Poetul se vrea eliberat de rigoarea constrangerilor oricaror tipare de gandire, motiv pt carese delimiteaza metaforic atat de Vest (Iehova), cat si de Est (Buddha). Totusi, este evident ca Eminescu nu critica valoarea in sine a `tiparelor`, de vreme ce mai apoi le numeste `Toate aceste taine sfinte`, iar stilul antic il considera curat. Cand a fost nevoie sa critice ceva, Eminescu a fost foarte energic; reamintesc de invocarea lui Tepes sau zeflemeaua din Criticilor mei.

Se intrezareste ca Eminescu a ajuns la o emancipare spirituala rara, incat `modelele` (eminamente clasice), indiferent cat de bune si intelepte, il jeneaza in exprimarea autenticitatii sale ca romantic. Romanticul nu disconsidera clasicul, ci ii afiseaza respectul cuvenit (putin fortat interpretat `Toate-mi sunt de o potriva`), insa simte ca nu se poate isi poate manifesta trairea in mod autentic in cadrul acelui tipar. Motiv pentru care trebuie sa il sparga, `sa nu creada in el`.

Desigur, mi-ar fi placut sa am educatie suficienta sa fac paralele cu alti romantici (Beethoven, Chopin, Ceaikovschi, Paganini). Dar intuim, din alte poezii, ca divinul lui Eminescu nu poate fi redus la a fi exprimat in tipare clasice. Este probabil ca Eminescu a fost inoportunat si de rigidele traditii si dogme ale ortodoxiei, pe care indelung le criticam si astazi. Un romantic nu s-ar multumi cu intermedierea relatiei sale cu Divinul prin Biserica (iarasi, iconografia si muzica religioasa, discipline eminamente clasice). Eminescu conlucreaza cu divinul in opera sa, in manifestarile interne ale sufletului sau, nicaieri altundeva.

Putem concluziona ca, de vreme ce poezia Eu nu cred nici in Iehova este o arta poetica si nu o opera filosofica sau religioasa, este evident ca motivul divinului este folosit aici metaforic pentru a intari ideile exprimate vizavi de statutul artistului in lume (cam la modul in care zicem `sa ma ia dracu daca…`, fara ca, desigur, sa consideram dezirabil ca chiar sa ne ia dracu sau chiar macar sa afirmam vreo credinta anume despre vreun drac).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: