Adi's Blog

Cel mai genial blog

Nu stiu daca exista ceva ce nu stiu

Posted by Adi pe Iunie 18, 2011

Este vorba de, poate, o parafrazare partial reusita a socraticului `stiu ca nu stiu nimic`.

Ce inseamna a sti? Departe de mine intentia de a deschide un tratat de epistemologie. CUNOÁȘTE, cunósc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul.

Dar ce este adevarul? ADEVẮR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.

Dar ce este realitatea? REALITÁTE ~ăți f. 1) Existență obiectivă; stare reală. 2) Lucru concret, care există în mod real. 3) Caracter real. 4) Lume înconjurătoare, existentă în afara conștiinței umane și independent de ea.

Ce i-o fi apucat pe imbecilii de oameni sa inventeze cuvintele astea? Definitia circulara este vadita: cunosc adica constiinta mea reflecta o realitate care este in afara ei, iar adevarul consta in concordanta reflexiei constiintei mele cu aceasta realitate. Iar, ca sa stabilesc adevarul, imi trebuie propria constiinta ca sa evaluez concordanta reflexiei propriei constiinte… ce interesant!

Oare la asta s-o fi referit Socrate… ca nu exista propriu-zis nimic de stiut? Nu exista, eminamente, nicio realitate in afara constiintei! Cred ca asta se chinua si Sartre sa intelegea in cartea sa Fiinta si nefiinta. Singurul `lucru` pe care ni-l putem imagina `in afara constiintei` (adica eufemism pt nu ni-l putem imagina) este inexistenta, nefiinta, moartea. Dar tocmai acestea… nu exista! Tot Universul, toata existenta este definita… ca ceea ce exista! Insa nefiinta nu ca poate exista in afara Universului… deoarece nu exista `in afara` Universului, deoarece Universul este totul.

Dar Universul asta este un obiect al constiintei, un concept inventat de oameni! Deci constiinta este `mai mare` decat Universul! Deci nu putem propriu-zis sti, pt ca a cunoaste inseamna ca exista ceva in afara constiintei, pe care aceasta sa il reflecte. Dar nu exista nimic in afara constiintei, ci totul se afla in interiorul ei. Deci obiectul contemplatiei nu poate fi `realitatea`, ci constiinta. Daca vrem sa stim ceva, trebuie sa studiem constiinta, nu `realitatea`.

La asta se refera si Upanishada care zice ca Atman este acel ceva prin care totul devine cunoscut. Ce pacat ca oamenii sunt atat de imbecili incat cauta un adevar in afara lor insora! De aici reiese vadit ca `oamenii de stiinta` sunt cei mai prosti, deoarece, spre deosebire de oamenii obisnuiti, care sunt mai mult sau mai putin interesati de asa-zisa cunoastere obiectiva, savantii isi dedica intregile vieti `cercetarii`.

Astfel putem intrevedea de ce este moartea atat de importanta! Aparent viata este ceea ce exista, iar moartea este ceea ce nu exista. De aceea este firesc sa incercam sa cunoastem viata. Pt ca aceasta exista. Dar ce observam in tentativa noastra de a cunoaste viata? Ca totul se schimba, totul este efemer, relativ. Tot ce este viu devine neviu, moare. Singurul lucru constant este moartea. Moartea este inefabila dpdv al vietii. Cum putem sa trecem cu vedere moartea?

Fac o paranteza, anticipand dihotomia finit-infinit, astfel devine evident de ce nu putem intelege pe Dumnezeu: ceva care nu este delimitat il luam pur si simplu ca existand de la sine. Existenta generala o luam de buna, nu ne putem explica obarsia ei. Gasim niste explicatii subrede pentru aparitia si disparitia vietii noastre, dar existenta in general trebuie sa fie autosuficienta. De ce exista ceva mai degraba decat sa nu existe nimic? Daca am stii ca, uite, existenta a inceput acu 15 miliarde de ani si va inceta maine, atunci mai avem putin timp la dispozitie sa o studiem si sa o intelegem. Astfel se intrevede imbecilitatea comuna care a dat nastere crestinismului ex-nihilosi cosmologiei materialiste totodata: mania intelegerii existentei. Au distrus inefabilul existentei, transformand-o din ceva infinit in ceva finit, doar de dragul de a o intelege. Este mai mult decat zdrobirea corolei de minuni a lumii si mai mult si decat caderea din gradina Edenului! (Asa se explica si desacralizarea… vedem in tratatele lui Eliade si Karen Armstrong ca chiar si popoarele alea cele mai imbecile, tribale, aveau mult mai mult sacru in viata lor decat noi si chiar si decat casta preoteasca, care se presupune ca cu asta se ocupa. De fapt intreaga lor existenta era un continuum de sacru. Si actul sexual si mancarea si tot era un proces sacru. Nu exista nimic care nu era sacru. Sacru, derivat in mister, apare astfel ca antonim al cunoasterii.) Este arhievident ca crestinismul este religia disperatului, de vreme ce este construita pe cadere – Sper sa imi reamintesc, cu aceasta ocazie, sa scriu articolul ala cu Crestinismul iti intinde o funie sa te spanzuri cu ea.

Revenind: Dar cum putem cunoaste ceva ce nu exista? Si cum poate moartea sa nu existe, de vreme ce cunoastem despre ea ca este inevitabila si constanta? Moartea este fara de moarte. Poate moartea muri? Se poate ca moartea sa inceteze `sa mai existe`? Adica viata sa fie absoluta, nu moartea? Este greu de spus daca ne putem imagina aceasta situatie, adica daca este un obiect al constiintei. Noi ne-am putea imagina ca am trai nesfarsit, ca nu am imbatrani, in extremis si ca nu ne-am fi nascut… ci ca ne aflam intr-un perpetuu prezent. Dar ce te faci cu dilemele furnizate de capacitatea noastra de intelegere!? Adica noi chiar intelegem asta sau doar ne imaginam ca intelegem?

Noi putem cunoaste ceva doar daca acel ceva este finit.  Daca incepe de undeva si se termina undeva. Daca este continuu si peste tot nu il putem nici macar percepe, darmite intelege. Daca trasezi un segment, poti sti ca ai trasat un segment, deoarece il vezi cat e de lung. Daca trasezi o dreapta, infinita in lungime, o vezi cat e de ingusta (la modul neidealizat, vezi dunga pe hartie). Daca vezi un plan, iti dai seama ca nu e suficient de inalt, inca e finit sub aspectul unei dimensiuni (de fapt nul sub aspectul dimensiunii respective). Dar cum am putea cunoaste spatiul? Spatiul pur si simplu este peste tot.

Acuma incearca astia, cosmologii, sa sugereze ca si spatiul ar fi limitat… ca sa il poata intelege. Chiar si genialitatea lui Penrose e roaba imbecilitatii materialiste. Teoria sa despre `aeons of universes` stipuleaza existenta cel putin a unui univers precedent, din care universul actual a originat. Dar nu spune nimic daca face parte dintr-un lant infinit de universuri. De fapt, aceasta notiune nici macar nu pare a avea sens. Nu pare a avea sens pt ca implica cuvantul cheie `infinit`, iar noi nu putem intelege ceea ce este infinit, ci decat ceea ce este finit.

Dar toate dilemele astea isi au obarsia in realism. Caut cu disperare momentul cand filosofia realista a pus mana pe gandirea oamenilor! Prior to that, oamenii nu se preocupau ca traiesc in spatiu, nici macar ca traiesc pe o planeta! Oamenii traiau pur si simplu. Nu era obsesia asta, ca astazi, ca exista ceva care trebuie cunoscut. Viata era un proces natural, armonic. Oamenii nu urmareau sa schimbe cu ceva traiectul natural al vietii, the Tao. Cam in asta consta pomul cunoasterii binelui si raului. Adam si Eva nu faceau cercetare stiintifica, nici macar contemplatie filosofica… ci pur si simplu erau (d-asta am zis odata ca cunoasterea naturala, cunoasterea mistica si experierea divinului nu sunt procese separate, ci un continuum fiintal)! Cand s-au apucat sa isi imagineze ca exista ceva care trebuie cunoscut, adica care nu era cunoscut pana atunci… asta a fost caderea!

Caderea este sa iti imaginezi ca exista ceva necunoscut, ca sa starui sa il cunosti. Ce interesant era daca oamenii nu inventau conceptul asta de a cunoaste! Oamenii ar fi pur si simplu cunoscut… fara sa cunoasca ca cunosc! Asa cum si animalele cunosc ce sa manance, dar nu contempla autoreferential aceasta cunoastere.Daca nu ar fi mancat din pom, oamenii nu ar fi cunoscut nicio `realitate`, dupa standardele de astazi am putea afirma ca atunci nu exista nicio realitate (neobservabila, neverificabila empiric, impredictibila)!

Putem intelege astfel fara nicio dificultate maxima `Eu sunt Calea, Adevarul si Viata` (desi probabil ii apartine lui Ioan, si nu lui Iisus). Iisus a facut o afirmatie perfect corecta. Calea, Adevarul si Viata inseamna, practic, `tot`, realitatea. Iisus probabil o fi afirmat, in calitatea sa iluminata, ca el insusi e realitatea. Nu ne este clar daca Ioan a preluat corect intelegerea ca `omul este realitatea`. Atman este Brahman. Asta era si chinul lui Sartre cu existenta precede esenta.

Trebuie sa intelegem, cu foarte mare atentie, ca noi suntem realitatea. Noi suntem totul. Nu zic ca Dumnezeu este `noi`, deoarece se impune un tom de explicatii. Trebuie sa le bagam rodul unei mese copioase pe gura celor care fac afirmatii despre Univers, despre Dumnezeu ca a creat lumea, despre realitatea pe care cineva o cunoaste, iar altcineva nu o cunoaste. Ce vadita este contradictia conceptuala: cum ar putea cineva sa cunoasca realitatea, iar altcineva sa nu o cunoasca? Realitatea nu poate depinde de cunoasterea cuiva! Nimeni nu cunoaste realitatea si toata lumea cunoaste realitatea. Iar aceste doua afirmatii sunt perfect echivalente!

Se pare ca, intr-adevar, solutia angoasei existentialiste este… moartea. Dar ce este moartea? Tot ma autoflagelam eu ca, desi nu am studiat formal mecanica cuantica, tot ii incuiam pe unii, doctoranzi in fizica, cu intrebari, spre exemplu, vizavi de acceleratoarele de particule, de genul: De unde stii ca cuarcii se afla in particula inainte de ciocnirea cu cealalta particula? Pai nu stii, doar ii vezi dupa ciocnire. Atunci de ce nu chestioneaza nimeni ipoteza ca cuarcii s-ar afla in particula. Mult mai imediata ar fi explicatia ar fi ca cuarcii sunt produsii de reactie rezultati din conversia in masa din energia aflata in masa celor 2 particule care se ciocnesc plus energia cinetica rezultata din acceleratia particulelor, in genul daca ai doua bile de plastilina mari, le unesti, apoi faci 3 bile de plastilina mai mici din coca rezultata, asta inseamna ca cele 3 bile mai mici se aflau inainte in cele 2 bile mari? Evident ca o sa rezulte particulete si particusoare, mai mari si mai mici, care decad una-ntr-alta, dar nicidecum ca ar fi fundamentale, ci sunt derivate! De fapt, conform principiului incertitudinii, intrebarea daca cuarcii existau in particula nici macar nu are sens… pt ca existenta unei particule este o curba probabilistica. De vreme ce particulele au rezultat in urma impactului, asta inseamna ca ele se afla in susul clopotului (adica au o probabiliate mare de existenta, de vreme ce au fost observate)… si, coborand pe curba, rezulta ca au o probabilitate, mai mica, de a fi existat si inaintea reactiei. Asadar, fizicieni pulii au tras concluzia ca sigur particulelele se aflau in particuloaie inainte de impact.  Ma simt astfel jenat sa fiu obligat sa renunt la genialitatea mea fabuloasa: motivul pt care pot sa ii incui pe toti este nu ca stiu eu si inteleg eu atat de multe… ci faptul ca nu exista nimic care sa fie cunoscut!

15 Răspunsuri to “Nu stiu daca exista ceva ce nu stiu”

  1. creca said

    dar de ce te apleci tu asupra finitului construit si imbecilizant ca si cum acesta ar avea sansa sa devina un infinit periculos care trebuie, deci, stirpit din fasha?

    • Adi said

      Pai… daca toata lumea imbratiseaza ateismul (asa interpretez metafora ta cu finitul devenit infinit)… sau macar o masa critica, care tare ma tem ca s-a atins deja… omenirea o sa implodeze accelerat…
      Si, nu neaparat ca ma tem de suferinta, dar ma gandesc (si totodata sunt compasionat si fata de ceilalti) ca ar fi totusi mai bine sa nu se ajunga la asta🙂

  2. creca said

    incapatinarea cu care iti impui sa negi ceea ce omul crede ca exista, e mai materialista decit cel mai vehement adevar stiintific.

    • Adi said

      Virgula intre subiect si predicat🙂
      Eu sunt un autoproclamat `om de vointa`… eu sunt facut din vointa, asta este substanta mea… materia prima din care e facuta viata mea este vointa. Nu gasesc suficiente prilejuri sa o folosesc intens… iar tu ma acuzi ca abuz🙂
      Eu sunt cel care a spus ca eu respect legea gravitatiei… doar pt ca asa vreau eu🙂

  3. creca said

    deci tu ai da alte definitii notiunilor de ADEVAR, REALITATE, CONSTIINTA..deci ele ar exista macar ca idei preliminare…poti spune ca nu s-au „inventat’ inca cuvintele care sa surprinda ceea ce tu vrei sa spui…deci CEVA exista, chiar in imposibilitatea de a putea fi evidentiat…din demersul tau nu poti sa spui sa excluzi insistenta cu care vrei sa EVIDENTIEZI ceva..ce-nseamna „a evidentia”? a scoate in relief..ce este „relieful” , unde sta el ascuns, si ce poti scoate din el? autoanularea nu poate fi exponentiala ci doar exclusiva…nu poti sa nu remarci calmul infinitului sau finitului, realului sau irealului, existentei sau inexistentei, pe timpul luptei cu tine insuti…ce inseamna acest „calm”, ce inseamna aceasta „indiferenta” daca nu o distanta fizica, o existenta justificata prin proximitate, un instinct extern a Ceva care nu are decit pretentia ca ESTE.

    • Adi said

      Nu stiu daca as da alte definitii! Ca sa fiu consecvent, ar trebui sa nu. Pentru ca oricum sunt concepte iluzorii🙂
      Ele sunt contradictorii ca notiuni… nu stiu daca se poate remedia situatia…
      As putea, bazat pe definitiile deja existente, sa zic ca constiinta este realitatea, iar adevarul este aceasta realizare…
      In fond, adevarul ar trebui sa fie cantitativ mai putin decat neadevarul… pt ca sa compenseze prin calitate.
      Insa vezi volumul imens de `cunoastere stiintifica`… toate teoriile si formulele. Toate astea sunt neadevaruri… Adevarul este doar unul singur. Aceasta realizare, ca constiinta este realitatea. Este game over, Nirvana!

  4. creca said

    „mania intelegerii existentei”..in mania intelegerii existentei toti suntem egali..otelul armelor „upanishadistului” este acelasi cu cel al materialistului…diferenta formei armelor ca si a folosirii lor vine din „impresie” „speculatie” „parere”..si nici nu poate fi altfel din moment ce actul constientizarii e chimic si ulterior demersului CONSTIINTEI….intrebarile despre „ce” si „cum” tin doar la modul miraculos de gindire si constiinta din moment ce sunt intotdeauna ulterioare si sufocate de stereotipia unei mecanici imbatabile.

    • Adi said

      Da, ai dreptate, toti oamenii sunt, in principiu, egali. E natural ca nici macar un intelect de geniu, cu atat mai putin bogatie sau frumusete pot fi de ajutor in spiritualitate… Einstein a fost probabil cel mai mare esec…loser
      Atunci cine face diferenta?
      Vezi… si aici trebuie sa vii cu doctrina, ca n-ai altceva…. toti inteleptii au ajuns la concluzia ca este vorba de mostenirea vietilor precedente.
      Daca esti incadrat din vietile anterioare pe `banda` de spiritualitate, atunci e de asteptat ca, in curand, sa vina `iesirea N`.
      Daca nu… mai ai timp sa schimbi banda… daca nici nici, atunci mergi in deriva, pana ti se termina benzina (sfarsitul Universului) Nu-i nimic, si atunci o sa vina alta Brahmanda… Vine Shiva, sterge tot cu buretele si iarasi de la capat :))))

  5. creca said

    „aparent, viata este ceea ce exista”..pai si care ar fi izvorul „aparentei”? aparenta vine deci din CEVA si este prin definitie un lucru prim, ingenuu, neconstrins si liber emanat…cine ne-ar putea viri subterfugiile pervertite intre CEVA si aparenta lui? poate exista o conspiratie anteexistentiala convinsa ca viitoarea imixtiune umana ar putea deturna un univers sau un neunivers majoritare?

    • Adi said

      `aparent` ala e cliseu… imperfectiune a exprimarii mele
      Nu e atribut al actiunii de a exista… adica adverb🙂
      Totusi, raspunsul la intrebarea ta ar fi simplu Maya… iluzia, Lila lui Brahman.

  6. creca said

    „ce interesant era daca oamenii nu ar fi inventat conceptul de a cunoaste”..recunosti, deci, ca oamenii sufera de anterioritatea oricarei bucati de existenta..insa eu cred ca ei nu pot fi pina intr-atit de anteriori incit sa se confunde cu o cauza…ei doar sunt preluati de „trendul” cauza-efect care anima CEVA-ul…nu poti stabili regulile unui joc in care te trezesti jucind…pentru ca jocul in sine de-a existenta isi smulge axiologia din CAUZA, din moment ce cauza existentei se poate confunda iremediabil cu cea a inexistentei.

    • Adi said

      In cea mai profunda profunzime trebuie sa descoperim unitatea. Deci sa ne debarasam usor-usor de conceptul de cauzalitate. Cauza si efect trebuie sa se contopeasca… uite un subiect interesant de meditatie!
      Un alt exercitiu bun este sa iti imaginezi ce inseamna ca totul e in mintea ta. Cum adica e Universul in mintea ta? Si apoi sa iti dai seama si ce inseamna ca tu insuti esti in mintea `ta`. Sa intelegi ce inseamna ca te-ai nascut si ce inseamna ca o sa mori… ca aceste lucruri sunt in minte.
      La acest nivel, nu as putea pretinde ca mai dispun de raspunsuri🙂

  7. creca said

    in fine, eu nu vad „reaua-credinta” in demersul omului de stiinta…daca vrei il putem acuza de onestitatea fata de propriile-i porniri…apoi refuz sa fac vreo legatura intre constatarea stiintifica a omulu ide stiinta si faptul ca el si-o foloseste sau nu in scopuri „suprastiintifice”..chiar nu trebuie sa ne intereseze parerea lui Heinsenberg despre Dumnezeu mai mult decit parerea babei lui Tzutzea.

    • Adi said

      Cand mi-a sarit in ochi “reaua-credinta”… credeam ca te referi la conceptul lui Sartre!
      Nu e rea credinta… e prostie! Savantul pur si simplu nu stie si nu poate mai mult. Einstein e cel mai bun exemplu. Un om cu un potential intelectual probabil inegalabil in toata istoria omenirii (vs. Newton, da Vinci…hm), totusi sclavul propriei sale lipse de vointa, prejudecati etc.
      Nu retin daca ti-am spus, dar si eu lucrez in domeniul cercetarii stiintifice… e o activitate lucrativa, nu un mod de viata si de gandire!

  8. Adi said

    NOTA: sa termin de raspuns la:

    din demersul tau nu poti sa spui sa excluzi insistenta cu care vrei sa EVIDENTIEZI ceva..ce-nseamna “a evidentia”? a scoate in relief..ce este “relieful” , unde sta el ascuns, si ce poti scoate din el? autoanularea nu poate fi exponentiala ci doar exclusiva…nu poti sa nu remarci calmul infinitului sau finitului, realului sau irealului, existentei sau inexistentei, pe timpul luptei cu tine insuti…ce inseamna acest “calm”, ce inseamna aceasta “indiferenta” daca nu o distanta fizica, o existenta justificata prin proximitate, un instinct extern a Ceva care nu are decit pretentia ca ESTE.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: