Adi's Blog

Cel mai genial blog

Lumea exista doar pentru mine

Posted by Adi pe Octombrie 1, 2011

Mai demult ma intrebam cine a inventat conceptul de `Univers`. Afland ca Pitagora l-a inventat, acum ma intreb de ce?!

De ce probabil cel mai mare geniu al Antichitatii a inventat acest concept? Parca toate celelalte lucruri pe care le-a inventat au fost ceva mai utile… Insa conceptul de Univers este util sa dea bataie de cap la toata lumea! Andreea, ajuta-ma! Am nevoie ca cineva cu cunostinte avansate de psihologie sa elaboreze subiectul cu `oceanic feeling`, care l-a facut pardaf pe Freud, si necesitatea de integrare a psihicului, fara de care nu poate exista intelegere. Adica psihicul uman trebuie sa creeze un tablou. Un concept nu poate fi inteles independent, ci trebuie plasat intr-un context. Eu nu pot intelege o sticla cu apa, decat daca realizez ca cineva a imbuteliat-o, o comercializeaza, ca eu sa o beau. Eu nu inteleg sticla in sine, eu inteleg un continuum in care sticla este doar un element. De fapt, eu inteleg continuumul, nu sticla insasi (s-a intamplat sa am o sticla de apa in fata, altfel ziceam de altceva). Mintea umana nu stie `discret`, ci doar continuum. Eu trebuie sa apelez continuu la notiuni externe sticlei, ca sa inteleg sticla. Faptul ca o beau, apa dinauntru provine de undeva… sunt chestii pe care eu le pun in gura sticlei. In realitate, apa poate avea orice alta origine, iar sticla poate veni de oriunde altundeva, caz in care intelegerea mea a sticlei devine absolut invalida. 

Conceptul de Univers este mai religios decat conceptul de Dumnezeu! Pentru ca ideea de creator s-a nascut ca necesitate… avand in vedere `realitatea creatiei`. Daca creatia este `ceva`, atunci Creatorul trebuie ca este ceva mai tare decat creatia. Dar ce este creatia, Universul? Ce motiv avem sa credem ca chiar exista asa ceva?

Este fabuloasa si folosofica problema one/many. De ce am crede ca exista un Univers? In fond, nu avem nicio dovada in acest sens. Este un concept filosofic mai mult decat nondemonstrabil.

Ziceam odata ca indienii au rezolvat problema integrarii fortelor fundamentale… deja de cateva mii de ani. Anume au evitat altogether aparitia acestei probleme. Aceasta problema este nascuta de o necesitate complementara a mintii umane, aceea de a separa de context, pentru a putea intelege. Mintea umana face aceste 2 lucruri aparent contradictorii: pentru a intelege ceva, trebuie sa puna acel ceva intr-un context, iar pentru a intelege un context amplu, trebuie sa disece fiecare parte individual.

[Facand o paranteza (patrata), un one special este atomul… sau, in fine, particula cea mai cuantica cu putinta, unitatea de masura a existentei. Acest concept este imbecil in jos, fata de cum cel de Univers este imbecil in sus. Ne trebuie un `tot` in sensul de cel mai mic precum ne trebuie un tot si in sensul de cel mai mare. Comic este ca poti pune ambii toti sa se bata. Iata cum: din antichitate se intreaba oamenii daca te apuci sa tai ceva, o sa ajungi la vreun moment dat, presupunand ca iti poti perfectiona cutitul necontenit, sa nu mai poti taia? Dai de ceva care este insplituibil (atom)? Astazi problema se pune in termenii cutitul=volum de energie introdusa in reactie, iar taiatul il face acceleratorul de particule. Faptul ca ceva exista este consecinta faptului ca exista o forta in interiorul sau care il tine together. Corpul meu s-ar dezintegra daca n-ar exista electromagnetismul, legaturile covalente, gravitatia etc. Totusi, daca vii cu o sabie ninja, ai carei atomi au mai multa energie decat cei din corpul meu… poti sa ma tai. Dar, daca am descoperi, la un moment dat, ca avem o particula fundamentala, pe care nu o vom mai putea splitui, singura solutie ar fi sa facem un accelerator mai mare, si mai mare, pana am face un accelerator la fel de mare cat tot Universul! Ce s-ar intampla atunci? One vs. one]

A nu cunoaste aceste particularitati ale mintii este o paguba imensa pentru cineva care vrea sa cunoasca ceva… orice. Pentru ca exista riscul infernal a inventa inconstient cunostinte, pe care apoi sa te lauzi ca le-ai descoperit. Cum ar fi cea de Univers!

In betia lor de cunoastere, oamenii nu se opresc macar o secunda sa se intrebe… ce e cu `cunoasterea` asta? De unde vine ea? Unde se duce? De unde stiu ca este adevarata? Cel putin, in domeniul fizicii, cosmologiei… chestii de genul asta, care folosesc conceptul de Univers… pur si simplu este non-cunoastere. Este un fel de literatura. Tot concepem teorii despre natura Universului, originea Universului si toate chestiile legate de Univers… fara ca macar sa avem cea mai vaga indicatie ca exista asa ceva!

De unde stim ca exista un Univers? Oamenii au fost extrem de creativi si deja au inventat multiversuri, universe paralele. Deja este perimata definitia `tot ceea ce exista`… acum oamenii definesc si tot ceea ce nu exista. Singura noastra certitudine, daca ar fi sa fim dogmatici fata de acuratetea perceptiei, este ca exista diverse lucruri. Vedem copaci, animale, cladiri, alti oameni, stele etc… care nu sunt altceva decat diferite lucruri. Datorita lui Pitagora, insa, mintea omeneasca considera ca toate aceste lucruri fac parte din ceva mai mare, un Univers. Pe care, intamplator, devine cheia de bolta a vietii umane sa il cunoasca.

De fapt, este oarecum un nonsens, pentru ca, conform observatiilor anterioare, a cunoaste ceva implica mai intai integrarea acelui ceva intr-un context. Dar in ce context sa integrezi Universul? Universul insusi este contextul tuturor contextelor. Faptul ca nu avem cum sa il integram (save for ideile imbecile cu multiversul si infinitatea de universe paralele, eventual chiar si seria infinita de cicluri universale)… e o buna indicatie ca nu il vom putea niciodata intelege! Faptul ca exista ceva pe care putem fi siguri ca niciodata nu il vom putea intelege… e o garantie destul de interesanta ca acel ceva are toate sansele sa nu existe!!!

De fapt, asta este drama gandirii umane: pentru a intelege acei `many` pe care experienta ii intalneste zi de zi, mintea umana trebuie sa puna acei many intr-un context, One. Foarte bine ca am ajuns sa intelegem fiecare dintre acei many, in parte, dar, acum, ce ne facem cu acel One? Sa zicem ca ai cunoaste in parte fiecare locuitor al unei tari. Rezulta de aici ca cunosti `tara` insasi?

Stupid question. Ideea de tara am creat-o noi, in mod inconstient, ca sa punem in context fiecare cetatean in parte, operatiune fara de care nu am fi avut nicio sansa sa intelegem pe nimeni. Acum ne mancam singuri negrul de sub unghii incercand sa individualizam un concept imaginar de One… sau de Univers.

Ziceam ca indienii au evitat cu desavarsire aceasta problema. Ganditorii vedici au inteles ca, intr-un fel (foarte interesant acest fel), asa-zisul Univers este, de fapt, de aceeasi natura cu mintea umana (pe vremea respectiva, neavand interactie cu evolutia occidentala, marcata de rasarirea conceptului de Univers, indienii pur si simplu nu au gasit necesitatea inventarii acestui concept, ci, instead, au extins mintea umana cat sa inglobeze totul). Nu numai ca este de aceeasi natura, ci este EXACT MINTEA UMANA.

Poti sa privesti un obiect si sa zici ca acel obiect este in mintea ta. De fapt, metafizica din spatele acestei afirmatii este exact pe dos, ca mintea ta este in acel obiect. Mintea este un epifenomen la interfata dintre organism si mediu… caz in care, daca eu nu as avea nicio experienta, atunci nu as avea nicio minte. Ceea ce este un raspuns penibil la thought-experimentul cu un om care ar fi orb, surd, mut, fara miros, perceptie de orice fel, bonus inclusiv fara ganduri… ar rezulta ca persoana respectiva nu exista! Deci noi, in occident, intelegem ca mintea este suma tuturor gandurilor (many). Eu nu as sti ca am o minte, daca nu as avea niciun gand. De fapt, insusi gandul de a avea o minte… este un gand, care reclama necesitatea unei minti, iar mintea reclama necesitatea a cel putin unui gand.

Adica eu daca vad un copac, un iepure, o masina, un nor… asta este mintea mea, colectia acestor many ganduri despre acele many obiecte. Dar o sa ajung eu sa inteleg ceva despre mintea mea… la sfantul asteapta! Mintea este tot un concept de aceeasi natura ca conceptul de Univers. Eliminand cuvantul concept, ramane ca mintea este de aceeasi natura cu universul. Mintea este Universul!!

Deci eu nu am cum sa inteleg mintea mea, precum nu am nici cum sa inteleg Unviersul… pentru ca, pur si simplu, mintea mea este `universul gandurilor mele`, este un One pe care nu am in ce context sa il pun. Materialismul a facut sugubatenia ca a pus un one in alt one, a identificat mintea umana cu obiectul corpului si l-a pus in one-ul Universului! Ceea ce, inevitabil, este un alt gand, care face parte din one-ul mintii…

Aceasta este drama intelectuala, filosofica, a existentei umane… tragedia subiect-obiect. Noi suntem subiectul, iar tot ceea ce experimentam este obiectul. `Noi` suntem un one, care intalnim alt `one`. In realitate, singurul lucru pe care il putem vouchui este ca experienta noastra este doar o gramada de many lucruri care ni se intampla, iar `noi` suntem o gramada de many reactii la aceste lucruri care se intampla.

Si devine deja teroare cand ne gandim ca fata de absolut orice se poate aplica logica asta!! Am in fata o sticla, care este o colectie de plastic, hartie, apa, molecule, atomi, particule elementare… De vreme ce eu vbesc despre o sticla, este clar ca am in minte un One. Nu vbesc despre moleculele de plastic sau atomii de carbon, many. Vorbesc despre one-ul sticlei. Ce tragedie ca acest one al sticlei, sticla insasi… nu exista, ci este doar o creatie a mintii mele!

Dar sa se faca inteles… nu este o creatie in sensul ca cineva creaza o opera muzicala sau scrie o poezie. Nu este o creatie deliberata. Nu ma gandesc eu ca hai sa scriu acest articol. Ci aceasta creatie este inconstienta (pentru mine, care sunt si eu un one). Nu avem absolut niciun motiv sa catalogam ca fantezie decat produsele mintii noastre pe care noi deliberat le concepem ca fantezie. Daca eu visez extraterestri cu 100 de picioare si capete, numesc asta fantezie. Dar simplul demers mai `rational` ca mintea mea, inconstient fata de mine one-ul, uneste toti many-i sticlei intr-un one al sticlei… este exact la fel de fantezie!!

Oricat de sofistic ar suna, concluzia care se impune este ca noi nu existam, precum nici nimic altceva nu exista!

4 Răspunsuri to “Lumea exista doar pentru mine”

  1. creca said

    CONTEXTUL este fundamental necesar..este mai necesar decit insele componentele contextului..intelegerea nu este decit o pauza de context…te inteb, de ce este important pentru CONTEXT sa-si inventeze astfel de pauze?

    • Adi said

      Buna intrebare. E echivalent cu a intreba de ce exista existenta🙂

      • creca said

        Nu. nu intrebi niciodata de ce exista existenta ci ce este existenta..intrebind ce este existenta, are loc acea pauza de context despre care vorbeam.

    • Adi said

      Da, exact… este cumva in legatura cu conceptul de Dharma… de ce arde focul? D-aia e foc, sa arda…
      In realitate, insa, intrebarea ce este existenta nu e cu nimic diferita de ce este existenta🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: